Ajunsesem să le visez. Surprizele copilăriilor nouăzeciste

Continuăm povestea surprizelor cu fotbaliști. Am început cu amintirile celor care le colecționau înainte de Revoluție. Le găsiți aici: https://stadiononline.sport.blog/2020/01/13/colectionam-orice-pe-vremea-aia-surprizele-copilariilor-optzeciste/

Erau unii care apăreau mereu

Pentru noi, copiii colecționari de surprize cu fotbaliști, Revoluția a adus seriile complete cu care fiecare se chinuia să își umple albumele nou-apărute. Primele au fost produse local. Chiar dacă nu arătau la fel de bine ca originalele italienești ajunse oficial la noi în 1996, au fost și ele adevărate simboluri culturale în copilăria capitalistă. 

Era nebunie în ’94…

… își amintește Marius-Bogdan.

În ’98 aveam deja 13 ani și nu am mai simțit-o la fel.

A copilărit în Ploiești, dar, spre deosebire de generația dinaintea lui, cumpăra pliculețele de la chioșcurile de ziare. Își amintește bine fotbaliștii din vechile albume. Mai dă și azi peste ei la quiz-urile la care merge săptămânal. Pe mulți și pe echipele lor acolo i-a descoperit.

Mie mi se părea perfect firesc ca Bolivia să fie la Campionatul Mondial deși a fost prima participare din istorie. După aia am aflat cum se fac grupele în America de Sud și că Bolivia e vai de capul ei. 

De fapt, prin albumele cu fotbaliști, Marius-Bogdan a descoperit lumi noi, mult mai profunde decât imaginile imprimate pe bucățile de hârtie. Le privea uimit pe fiecare prin ferestrele pe care abțibildurile le deschideau.

În ’94 eram fascinat de numele grecilor; cum se pronunță ăsta sau ăla?

Și nu au fost doar grecii…

Mai era antrenorul olandez al Arabiei Saudite, Leo Beenhakker, pe care abia după aia am învățat cum să îl pronunț și că numele lui înseamnă tăietorul de picioare.

Dilemele culturale au apărut și cu iugoslavii.

Eu știam că toate numele iugoslave se termină cu ”ić” și nu înțelegeam de ce pe portar îl cheamă Ivica Kralj. Băi, și am stat să îmi pice ăsta ca să văd dacă chiar așa îl cheamă.

Apariția albumului stabilea, în plus, dimensiunea completării seriilor, ceea ce le-a schimbat puternic valoarea de schimb.

La Bolivieni țin minte că Etcheverry pica tot timpul. Schimbam Etcheverry și căutam alți bolivieni, dar tot ăsta îmi pica. Nu mai știu cum îi chema pe ceilalți că Etcheverry era cel mai bun al lor. Umblam prin cartier după alții.

Nevoia de a scăpa de dubluri se rezolva mereu prin schimburi. Banii pentru cumpărarea altor plicuri erau limitați. Căutarea unor noi fotbaliști l-a scos pe Marius-Bogdan de lângă bloc spre zone mai puțin frecventate până atunci.

Eram în vacanța dintre a 2-a și a 3-a. Totul se rezolva în cartier, cu băieții din cartier. Pentru abțibilduri am făcut chiar nebunia să mă duc să mă văd cu oameni de la 10 blocuri distanță, ceea ce nu mai făcusem că nu ieșeam din perimetrul ăla de 2 blocuri. Știu că a umblat maică-mea după mine, că ce faci, că unde te duci, de ce nu îmi zici?

Fii pe felie cu Adi Ilie!

Anda nu ar fi reușit să completeze colecțiile Campofrio ”Divizia A” de pe finalul anilor ’90 fără ajutorul mamei. Suporteră a Rapidului, ea a umplut mai multe albume, o performanță pentru care, pe la alte blocuri, ai fi fost adulat și invidiat masiv în același timp.

Le lipeam în continuu, îmi plăcea la nebunie. Îmi plăcea să am echipele de mai multe ori…

… își amintește ea. În Constanța, orașul în care s-a născut, mama își deschisese o firmă prin care aproviziona vasele care se opreau în port. Primea comenzi foarte mari pe care le onora cumpărând produsele de la en-gros-urile din oraș.

Și cum mergea și lua, de exemplu, Campofrio, trebuia să îi dea și stickerele pentru zecile de kile de mezeluri pe care trebuia să le ducă. Și așa îmi aducea sacoșe de stickere. Parcă și recomanda mezelurile de la Campofrio că știa că trebuie să îmi aducă mie acasă abțibilduri. Când voiau ăia să cumpere șuncă presată sau mai știu eu ce le punea în față varianta: Luați Campofrio!

Accesul aproape nelimitat la stickere însemna și un statut mai bun printre copiii de la bloc, mai ales că nu le ținea pentru ea și le dădea destul de ușor și celorlalți.

În cartier, țin minte că erau băieții care erau interesați de fotbal și eram provider de abțibilduri. Mai luam și eu la schimb doar când voiam să completez o echipă, dar în general dădeam 4-5 abțibilduri pe unul pe care nu îl aveam eu.

Când au apărut, albumele originale Panini nu au prins pe la ei.  Noile pliculețele erau scumpe. Să se chinuie să le cumpere ar fi însemnat pentru ea și pentru mulți dintre vecini coborârea în ierarhiile sociale ale cartierului.

Nici nu cred că aș fi putut ține pasul pentru că erau alții care aveau mai mulți bani decât ai mei și aveau putere mult mai mare de cumpărare și nu mai puteam să fiu ”the one”.

Singurele pe care nu le-a dat erau cu Rapid. Păstra cu sfințenie stemele și jucătorii giuleșteni pentru ea și doi vecini rapidiști cu care avea mai multe colecții comune. Obiectele echipei erau sacre, iar ele includeau și colecția de stickere care nu putea fi profanată de atingerea suporterilor altor echipe.

Era pagina Rapidului de care ziceam: ai grijă cum pui mâna pe ea, ai grijă să nu o murdărești.

Pe inițiați, însă, stickerele îi aduceau mai aproape de idolii pe care îi descopereau de aproape. La TV, Anda își amintește că vedea fotbaliști; în albume, în schimb, descoperea oamenii în cele mai detaliate imperfecțiuni fizice ale lor.

Ne miram cât de urâți sunt. Noi ne uitam la meci, dar nu era ca acum să îi gugălești și să îi vezi în continuu, să le vezi pozele peste tot. La TV nu-i vedeai că dacă nu erau importanți nu dădeau interviu, deși oricum nu erau prea multe interviuri și emisiuni ca să fie invitați. Îi vedeai doar pe teren. Și știu că atunci a cam fost prima dată când ne uitam la ei și ne miram: mamă, ce față are!

Acolo se strângeau mai mulți copii și te tocmeai

În 1994, Valentin descoperea o altă echipă bucureșteană care suferise în comunism în umbra lui Dinamo și a Stelei, FC Național, așa cum se numea în perioada respectivă echipa istorică Progresul București. Copilărise în vecinătatea clubului, în 13 Septembrie, și mai mergea pe Cotroceni cu copiii de la bloc. Pasiunea pentru echipa bancară a crescut, însă, brusc, patru ani mai târziu când l-a descoperit pe Liviu Ciobotariu în albumul Panini al Campionatului Mondial din Franța. Fundașul abia fusese transferat la Dinamo, dar albumul a fost editat anterior așa că în dreptul său apărea vechea echipă, Național București. A fost scânteia care l-a apropiat definitiv de fotbal și, mai ales, de echipă.

În clasă îl aveam pe unul Ali, s-a făcut popă după aia, și era în vogă asta cu România că aveam șanse și m-am îndrăgostit de fotbal în vara aia a lui ’98. Mi-am luat și eu albumul ca toți copiii că abia apăruse în vară când se termina școala și făceam schimb cu ceilalți copii. Mă duceam prin fața poștei că eram o grămadă de copii. Și văd eu în album că unul din jucătorii României, Liviu Ciobotariu, era de la FC Național. 

Deși și l-a dorit neapărat, nu a dat de Ciobotariu nici la schimburi, nici în plicurile pe care și le cumpăra când venea alocația, cu toate că stickerele circulau mai repede ca acțiunile la bursă. Totul începea la Poșta Puișor.

Scoteam alocația și mergeam la Rodipet, care era fix lângă. Nu ajungeam foarte departe, crede-mă.

Continua, de fapt, în spatele blocului aceluiași Ali, punctul fierbinte al cartierului.

Acolo se strângeau mai mulți copii și te tocmeai. Toată ziua dădeai cu stickere. Ia vezi, p-ăsta, p-ăsta, p-ăsta. Se știau raritățile și cereai mai multe pe alea rare, gen îmi dai 5 dubluri pe ceva. Se juca fotbal și se făcea schimb de stickere. Se juca și ”Sportul” sau ”21” pe stickere. Fiecare punea niște stickere la bătaie și câștigătorul lua teancul.

Făceai prostii, nu mai primeai plicul

În cazul lui Marius și al fratelui său, completarea aproape totală a albumelor Campionatului Mondial din 1994 nu ar fi fost posibilă fără ajutorul tatălui. Părintele a dus-o greu în tinerețe așa că voia ca fii săi să nu fie cu nimic mai prejos decât ceilalți copii, iar albumele în care fiecare își aduna fotbaliștii erau importante pentru statutul din cartier, în zona de est a Bucureștiului. L-a ajutat mult că lucra la Rodipet și avea acces direct la pliculețele cu fotbaliști pe care Marius și fratele său le primeau zilnic dacă erau cuminți.

Au făcut două albume aproape complete, mult peste ceea ce reușiseră alți copii. Au adunat multe stickere imediat după finalul campionatului când interesul pentru plicurile sigilate scăzuse, iar fiecare mai căuta diferite strategii pentru finalizarea colecțiilor. Poziția privilegiată a tatălui în circuitul stickerelor i-a ajutat și atunci mult, spune Marius răsfoind paginile pline cu figurile fotbaliștilor.

La un moment dat taică-miu a făcut altceva. Când veneau copiii, pentru că eu aveam mai multe dubluri, și întrebau de stickere. Tata venea cu dublurile noastre de acasă și avea lista cu el. Scotea lista cu ce ne lipsea nouă și făcea schimbul cu copiii care își aduceau dublurile. Ajunsese să vândă și dublurile noastre, că veneau copiii și cereau la bucată. Îți creșteau șansele să completezi albumul că mergeai la sigur.

Pe de alte parte, părinții foloseau abțibildurile și pentru educarea copiilor. Albumele puteau să întărească, de exemplu, legătura dintre frați.

Mă mai certam cu fratele meu, că fiecare îl voia pe al lui…

… își amintește Marius.

La un moment dat ne-a convins taică-miu să ne împrumutăm ca măcar unul să îl avem completat. Lui frati-miu i-a picat Gică Popescu dar îi lipseau alții. Eu mai aveam nevoie doar de Gică Popescu și taică-miu l-a convins să mi-l dea mie.

Intermedierea părintească nu funcționa mereu. Marius recunoaște că își mai completa pe ascuns colecțiile cu ce găsea pe la frate.

Băgam foehnul frumos, îl luam și îl puneam aici,

spune el privind chenarul gol din albumul pe care tocmai îl răsfoiește.

Așa făceam când eram mic. Încălzeam cu foehnul și el începe să se exfolieze că nu mai ține adezivul. Nu se mai lipește la fel, dar mai rămâne lipici.

Uneori, aceleași obiecte încasau prostiile pe care cei doi le mai făceau. Albumul de la EURO 1996 a suferit din plin.

Ia uite, astea sunt rupte cu totul. Clar a făcut așa, le-a prins direct. Mama le-a rupt pe astea. Probabil că am făcut ceva cu școala sau ceva de genul ăsta și s-a supărat,

spune Marius în timp ce încearcă să pună la loc paginile sfâșiate care au căzut din greșeală pe masa din față.

Eu eram singurul cu Nigeria și era bine că luam stickere pe care nu le voia nimeni

În aceeași perioadă, în Berceni, David se bucura în fiecare vară cu campionat European sau Mondial în care era vizitat de mătușa emigrată în S.U.A. „Demența”, așa cum numește el pasiunea pentru fotbal și, implicit, colectarea stickerelor, a început o dată cu cele două albume din ’94. Mătușa avea rolul principal în completarea lor.

Ea avea bani pe vremea aia și ea era sursa principală care ne dădea bani pentru stickerele astea. Când venea ne dădea bani mie și lui văr-miu și ne luam,

își amintește actualul regizor de teatru.

Luam toate chioșcurile din Berceni la rând. O puneam și pe bunică-mea să caute, că stătea tot în Berceni, dar mai încolo pe Metalurgiei. Survolam tot. Câte găsești și pe unde, tot luam că se și terminau. Cumpăram mult, până le terminam.

La fel ca și prin alte cartiere, finalul campionatelor producea ocazia perfectă pentru completarea colecțiilor. Ca să scape de stocuri vânzătorii desfăceau plicurile rămase și vindeau abțibildurile la bucată. Prețul era ceva mai mare, dar toată lumea era mulțumită pentru că nu își mai pierdeau banii pe dublurile care se schimbau tot mai greu după terminarea competițiilor. Altfel, schimburile mergeau bine, mai ales în 1994 când David făcuse o pasiune pentru echipa Nigeriei pe care nu o mai urmărea nimeni. Toată lumea îi căuta obsesiv pe jucătorii români și pe starurile internaționale. Pe Okocha sau Okechukwu nu prea îi voia nimeni așa că îi primea destul de ușor, la schimb pe jucătorii mai valoroși prin cartier. Schimburile au mers bine până când unii mai șmecheri au speculat atașamentul lui pentru echipa africană.

M-a păcălit unul pe la bloc care a zis că îmi aduce vreo 3 nigerieni și i-am dat vreo 20-30 de abțibilduri pe ei. Țin minte și acum că mi i-a adus pe Yekini și pe Uche Okechukwu.

Panini, la origini

Giuseppe a copilărit în Bari și vine constant în România în ultimii ani. Ca antropolog documentează practicile religioase ale românilor, dar vorbește despre fotbal cu fiecare ocazie. Își amintește că și în Italia pasiunea completării albumelor cu stickere era la ordinea zilei printre copii și, indirect, părinții lor. Pliculețele nu erau foarte scumpe, dar și la ei șmecherii se bazau pe schimb.

Era un talent acolo, nu era doar de cumpărat și aplicat.

Problemele mari au avut cu fotbaliștii care ”refuzau” să apară.Giuseppe își amintește un episod ale cărui mituri au rezistat în timp.

Am înnebunit toți pentru că din cauza unei probleme de tipărire erau doi jucători, unul chiar din Bari și unul din Udinese. Dacă te uiți și acum pe internet se vorbește despre asta, e o poveste cunoscută. Erau unii care se duceau prin alte orășele sau sate de lângă ca să cumpere de acolo. Mergeam cu părinții cu mașina să cumpărăm, că ne gândeam că poate doar la noi nu le bagă.

Norocul lor; erau la a doua generație de colecționari. Spre deosebire de România, Panini vindea în Italia încă din anii ’70 primele colecții, iar pasiunea colecționării era împărtășită cu părinții.

Tata făcuse și el colecție. Aveam o generație în spate care făcea asta și înțelegea foarte bine.

20 de ani mai târziu, în Italia, colecționarea era o practică acceptată a unei culturi a suporterilor pe care copiii români încercau să și-o însușească adaptându-se la realitățile noii lumi pe care o descopereau.