Colecționam orice pe vremea aia. Surprizele copilăriilor optzeciste

Am vorbit cu câțiva din copiii anilor ’80-’90 pentru a înțelege imaginile sociale ale acelor vremuri, văzute prin colecțiile și schimburile surprizelor cu fotbaliști. Bucățile lor de amintiri descriu descoperirea unor noi lumi în anii ’80 și adaptarea la ele în următorul deceniu. Începem cu ultima perioadă a comunismului și continuăm, după căderea lui, aici: https://stadiononline.sport.blog/2020/01/20/ajunsesem-sa-le-visez-surprizele-copilariilor-nouazeciste/

La ce dai banii pe prostiile alea, că nu folosesc la nimic, îmi imaginez că a zis maică-mea măcar o dată când îi ceream bani pentru stickerele cu care mă chinuiam în ’98 să umplu albumul colorat Panini al Campionatului Mondial din Franța. Mai completasem timid și la Euro, în ’96, dar acum era la alt nivel, iar ea nu pricepea de ce merită chiar și un leu niște bucăți de hârtie fără nici o însemnătate. Valoarea, însă, era foarte mare, doar că nu avea legătură cu partea economică. Asta conta cel mai puțin. 

Am pierdut obiecte care făceau mult peste prețul unui sticker. Am dat teancuri de dubluri pentru a-i putea lipi în album pe Siniša Mihajlović sau Predrag Mijatović, jucătorii emblematici a ceea ce mai rămăsese în 1998 din Iugoslavia, echipa cu care țineam după România. De fapt, valoarea abțibildurilor, cartonașelor sau surprizelor de la gumă de aici venea și pentru noi, dar și pentru cei care le descoperiseră mult mai greu în deceniul anterior. Totul pornea de la echipele pe care fiecare le simpatiza, de la fotbaliștii care ne uimeau și pe care îi vedeam pentru prima dată de aproape și, mai ales, de la arta negocierii schimburilor de care putea să ne depindă statutul în anturajul de la bloc. 

La mulți obsesia a rezistat până azi. Îmi e greu să explic altfel de ce, în 2020, cineva ar da peste 2300 de lei pe OLX pe albumul complet de la EURO 1996 sau de ce, la o simplă căutare pe net după ”Panini România”, găsești o grămadă de comunități ale nostalgicilor sau ale unora care încă mai schimbă.

Eu am colectat surprize, că la noi stickerele nu ajungeau

Cosmin a crescut în Mizil și a prins pasiunea colecționării de la tatăl lui care era filatelist. A rămas cu ”microbul” până azi. Lucrează de mai mulți ani ca muzeograf al Muzeului Țăranului Român, ceea ce i-a dat ocazia să descopere multe obiecte de colecție. Pe unele le păstrează, mai ales dacă sunt legate de orașul lui natal. Își amintește bine de surprizele cu fotbaliști care veneau cu guma turcească pe care o cumpăra de la femeile pe care le găsea pe la poarta școlii sau în preajma stadionului în zilele de meci. Dulciurile se vindeau laolaltă cu pachete de țigări sau semințe.

Era o familie pe care o știam cu toții, Cobzaru se numea și tot timpul veneau pe acolo.

Dacă tutunul sau alte produse se găseau mai greu, guma era mereu disponibilă. În anii ’80 surprizele sale ofereau una dintre printre puținele căi de a descoperi fotbaliști din alte țări. Abțibildurile de contrabandă care mai apăreau prin orașele mari nu ajungeau până în provincie. De fapt, mult timp Cosmin nici nu a știut că există alternative la surprizele de la gumă.

Prima dată am văzut la un prieten pentru campionatul din ’88. Ăsta mai făcea bani muncind la un vecin care avea un atelier de lumânări. Având bani reușea să intre pe diverse rețele. Era prima dată când vedeam așa ceva (N.R. – stickere Panini); el colecționa, dar era din ăsta de conjunctură. 

Din surprize își lua puținele informații despre fotbaliștii străini sau echipele lor. Cel mai mult i-au plăcut olandezii pe care i-a urmărit pe bulgari câștigând EURO în 1988. În anul ăla i-a căutat în mod special la gumă. Albumele au apărut după 1990, așa că nu i-a fost foarte clar niciodată exact câți ar putea să adune. Fără un centralizator oficial, informațiile despre dimensiunea colecțiilor circulau mai mult informal. Până la potențiala completare a seriei, Cosmin conserva bucățile de hârtie între paginile unei cărți. Crede, totuși, că a ajuns la câteva colecții complete, dacă e să se ia după ceea ce se mai zicea pe la bloc.

Se ducea vorba că nimeni nu găsea peste 50. Și noi așa am tras concluzia că sunt 50. Eu am avut seria completă. Mai făceai schimburi, mai păcăleai pe unul sau pe altul și le completai. Făceam și schimburi combinate, timbre pe surprize de exemplu. Dacă mă vedea că țin morțiș să iau surpriza aia atunci te vedea: băi, ăsta poate să pluseze nu știu cât. Erau tot felul de strategii.

Desfăceai, vedeai ce îți pică și începea trocul

Noi luam de la o femeie, îi spuneam mamaie. O țin minte și acum, că era în vârstă. Cred că avea bine peste 60 de ani, pitică așa, cât eram noi copii de clasa 1-a, a 2-a; era cât noi săraca. Era așa, ca o mamaie de la țară. Slabă, slabă, fără dinți și avea șorțul ăla în care ținea semințele… îți punea cu un dop parcă sau cu un păhărel de lemn. Ea aducea toate astea și cred că am prins-o până când am terminat eu generala în ‘91. Nu a prea mai rezistat ea după Revoluție, că marfa aia începuse să apară în comerț.

Răzvan a ținut de mic copil cu Universitatea, cu toate că s-a născut și a crescut în București. La bloc, în Drumul Taberei, era poreclit ”Craiova”. Pasiunea i-a purtat, într-un fel, noroc. Toți copiii din jur țineau cu echipele din capitală așa că i-a fost mai ușor să dea la schimb fotbaliștii locali pe surprize cu jucătorii olteni. Când mamaie băga stickere trebuia, însă, să aibă banii pregătiți ca să nu le ia alții.

Nu mai știe dacă erau Panini originale sau nu, dar își amintește clar că erau foarte scumpe, 15 lei pentru un pliculeț de 3. Nici ei nu știau exact care sunt echipele complete.

Eu nici nu am știut de album, târziu prin anii ’90 am aflat că e cu album. Oricum, la ce puține informații erau pe vremea aia, era greu să știi locul de 22-23. Dar ziceai: am 10 din ăia, am 5 din ăia și aia era. 

În ’84 printre cei mai căutați, pe lângă jucătorii naționalei României calificate la EURO, erau francezii, în frunte cu Platini. Cel mai probabil din cauză că mai mulți dintre ei jucaseră la Bordeaux, în echipa pe care Craiova o eliminase în urmă cu un an din Cupa UEFA. Doi ani mai târziu, la mondiale, l-a căutat și pe Maradona. Nu l-a găsit prin plicurile cumpărate, așa că l-a luat de la un vecin. În contextul penuriei, schimbul devenea esențial pentru a pune mâna pe jucătorii preferați. Din păcate, nu toată lumea se pricepea la fel de bine la asta, iar circuitul stickerelor în cartier avea învingătorii și învinșii săi. Răzvan își amintește de băieții care apăreau la scară cu teancuri de câte 100 de dubluri pe care le dădeau pe alte lucruri valoroase.

Erau ăștia mai bagabonți cu spirit antreprenorial care mai furau, care mai făceau schimb. Unii scoteau teancurile și ziceau: uite dă-mi doi din ăia și îți dau unul din ăsta și tot așa. Eu nu prea eram genul să mă bag prea mult în din astea, dar dacă știam că ăla îl are pe Maradona, de exemplu, mă duceam și îl întrebam: bă, ce îți dau pe el. Bani? Surprize? Timbre?

Țin minte că mă fascina cum arătau

La fel ca tatăl lui, Alex a devenit arhitect. Poate și din cauza asta încă este fascinat de design-ul abțibildurilor cu jucătorii Angliei pe care i-a lipit în copilărie într-o mapă de carton. Este în continuare impresionat.

Uite și tu ce design…

… spune el privind din nou la bucata de carton.

Uite-te la asta, uită-te la echipamentele lor. Ce știam eu pe vremea aia cine e un fotbalist, dar uită-te la design, uite ce piesă.

În Ploieștiul anilor ’80 materialele se găseau la femeile care vindeau pliculețele cu autocolante la colț de stradă pe Bulevardul Republicii, lângă blocul în care locuia. 

Încercam să îmi dau seama care sunt echipele că nu aveam albume. Aici erau chestiile astea, că nici nu se vedeau meciurile astea.

Nu-și amintește exact de ce i-a adunat mai mult pe englezi în ’88. Cel mai probabil, stickerele erau greu de găsit așa că…

… fiecare își alegea o echipă și o făcea, că n-aveam albumul. Un vecin făcea Olanda, prietenul meu de la alt bloc Italia. Ăia mai șmecheri, adică băieții mai mari sau cu mai mulți bani, mai începeau una. Eu cred că am făcut Anglia că n-avea nimeni, deci puteam să iau dubluri de la ei fără concurență.  

Alte resurse de fotbaliști erau rare în Ploieștiul optzecist. Producțiile locale erau aproape inexistente, la fel ca și legăturile cu exteriorul. Cu toate astea, tatăl său a încercat. A luat din Sportul adresele marilor cluburi europene și le-a scris pentru a le cere materiale promoționale. Munca implica toată familia. Pentru cluburile franceze, de exemplu, începea de la mama care știa limba și dicta prima variantă. Ulterior, aceasta era redactată la șablon, literă cu literă, ca să arate bine. Alex este și acum fascinat de efortul depus.

Bă, dar să scrii atât de mult cu șablonul, trebuie să fii nebun…

Unele au fost rescrise direct de el; probabil, scrisul de copil trebuia să sensibilizeze destinatarii. Le-a mers cu câteva cluburi. Bayern München, de exemplu, le-a trimis în 1989 un poster A0 cu echipa care a dăinuit mai mulți ani pe o ușă a apartamentului familiei.  

Cum abțibildurile cu jucători străini erau greu de găsit înainte de Revoluție, pasionații se orientau cu precădere spre jucătorii autohtoni. Pe finalul anilor ’80 fotbaliștii Stelei deveniseră foarte populari printre colecționarii din cartier. Alex a bricolat propria versiune a stickerelor Panini din pozele steliștilor pe care le decupa din almanahurile sportive pentru a le lipi pe niște cartoane tăiate la dimensiune. Așa a strâns o bună parte din echipa principală. 

După 1990, însă, lucrurile au început să se schimbe. Alex își amintește primele albume apărute la noi prin 1994. Nu a mai colecționat la fel de mult în perioada respectivă, deși ține minte că găsea acolo informații mult mai clare despre loturi sau echipele de club ale fotbaliștilor de la Mondiale. În schimb, pentru cei născuți la jumătatea anilor ’80, ele au transformat modul în care înțelegeam lumea și fotbalul devenit după Revoluție mult mai accesibil.

Poveștile lor, săptămâna viitoare…